Despre comunitate. Şi vecini.

Articol din categoria: andreiu

De la început trebui să spun că eu am avut parte de o copilărie tare frumoasă. Nu că s-ar fi putut altfel în Brăila, dar voiam doar să mă asigur că toată lumea a aflat asta.

Şi când zic asta, mă refer la faptul că am fost cam prima (de)generaţie de tranziţie între offline total şi tehnică, calculatoare, mobile sau internet. Am semne de bună purtare suficiente cât să ateste fiecare joc de fotbal, de castel, de cornete, de urcat în pomi sau pe casă. Căci da, ai mei stau la casă şi să nu ştii să te urci pe casă era o ruşine maximă. Dacă mai adaug şi geamurile sparte vecinilor facem un portret complet al lui Andrei de până la 13-14 ani şi al prietenilor lui. O gască mare şi nebună, cum nu mai vezi acum prin nici un cartier, din păcate.

Tot spiritul ăsta al găştii ne-a fost insuflat şi de ai noştri părinţi, care pe lângă faptul că sunt vecini, sunt şi prieteni. Întotdeauna acolo aproape, fie că e de rău, fie că e de bine.  De exemplu, bunică-mea şi restul babelor doamnelor trecute de a doua tinereţe îşi beau împreună cafeaua dimineaţă. Niciodată consecutiv la una dintre ele. Fără excepţie de vreo 20 de ani. Dacă se petrece vreo nuntă sau ceva eveniment în cartier, comandamentul general se mută în acea casă şi se bucătăreşte. Sau se bea, în funcţie de sex. Indiferent de situaţie, majoritatea lucrurilor se fac „în gaşcă”.  Foarte mişto atmosfera generală, uneori când ajung acasă stau şi mă minunez de comunitatea aia. Îmi amintesc că atunci când am dat BAC-ul, eram 2 vizaţi de tragicul eveniment, eu şi Bogdan,  vecinul de vis-a-vis ( cu care mă băteam cu ouă dintr-o curte în alta la un moment dat). Când s-au afişat rezultatele, ne-am simţit amândoi ca puşi în faţa unei alte comisii de evaluare. Cea a vecinilor, care veniseră toţi să vadă ce am făcut şi să ne felicite pentru rezultate.

Uneori stau şi mă gândesc că toată goana noastră după „a face şi a avea” ne-au făcut să pierdem din vedere lucrurile astea mărunte care ne fac viaţa un pic mai frumoasă şi mai puţin complicată. Şi din păcate toate lucrurile astea au şanse din ce în ce mai mici să existe la un moment dat în noi. La nivel de individ sau de comunitate.

 

Ăsta este unul dintre lucrurile care îmi lipsesc în Bucureşti, dar se pare că am rezistat bine şi fără. Doar că dacă ar fi, poate ar fi un pic mai frumos locuitul aici.

Dar cum orice pădure are şi uscături, bineînţeles că există şi în comunitatea în care am copilărit câteva exemple negative. Dar negative nu la modul că ar fi oameni răi, doar lichele, care nu s-au stresat cu foarte multe lucruri în viaţa asta. Dar despre ei şi poveştile amuzante din jurul lor, în alt articol că deja l-am cam lungit p-ăsta.

0 comentarii Adaugă comentariu

  1. #1 Comentariu nou

    fiecare „gasca” are povestile ei, cu nebunii ei si cu nazbatiile ei. pacat ca cei mici vor cunoaste castelul si gornetele doar din povesti iar cocotatul in pomi li se va parea sport extrem.

  2. #2 Comentariu nou

    Fiecare copilarie are nostalgia ei… Nepoata mea, spre exemplu, m-a intrebat cum am trait fara role, internet si Coca-cola… Fiecare copilarie este sau poate fi un subiect, dar nu agreez ipocrizia celor din „generatia cu cheia de gat”, desi am fost „fondator” :-)pentru ca nu putem ignora evolutia…, schimbul de generatii.Firesc, pana la urma!

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.