Câinele în vremuri de copil. Parenting cu necuvântătoarele

Cumva, acest articol este în continuarea celor în care vă spuneam că marea grijă a poporului înconjurător este dacă mai ținem câinele sau nu.

Ei bine, îl ținem. 6 luni  mai târziu, ne place de el mai mult ca oricând, mai ales că kiddo a început să-l conștientizeze în casă. Acum fie râde când îl vede, fie îl urmărește cu privirea, fie îi mai trage câte una peste urechi când e destul de aproape. El nu pare deloc afectat, dimpotrivă, par a avea o chimie mișto.

Are momente când e singurul care o poate opri din bocit, când îl vede pe Tony parcă îi ia cineva supărarea cu mâna. Și el simte asta și e mai circar ca oricând în momentele alea. Ca un frate mai mare.

Și cumva ne responsabilizează și mai tare, pentru că realizăm că avem încă o ființă în casă care trebuie îngrjjită și tratată cu atenție egală. Momente mișto petrecute afară sau în casă jucându-te cu el.

Pentru că, în caz că nu știți, bucuria cu care se joacă un câine este unul dintre cele mai mari exemple de sinceritate.

Și nu, nu dăm câinele 🙂 Ba ne gândim chiar să mai luăm unul.

Și abia aștept să se facă suficient de mare pitica încât să-l poată alerga prin casă.

37

2 Responses

  1. Malin
    March 22, 2017
  2. marcian
    March 21, 2017

Write a response