Am o parere, dar nu stiu de ce!

Ati observat ca cei mai multi oameni se blocheaza in fata intrebarii “de ce?” ? Faceti un mic studiu printre cei din jurul vostru. Intrebati orice, asteptati raspunsul si imediat dupa, veniti cu “de ce”-ul catre ei. Primele chestii pe care le vor spune sunt : “pai….nu stiu” , “nu stiu” . Enervant si trist in acelasi timp, pentru ca nu suntem atat de coiosi incat sa ne sustinem punctul de vedere si avem atitudinea defensiva intotdeauna la indemana.
Am o placere incredibila cand vad pe cineva care isi sustine opinia cu argumente, fara sa stea prea mult pe ganduri, sau sa se gandeasca daca e bine sau nu.
Incerc sa`mi dau seama de unde vine acest obicei si ma gandesc ca se poate forma inca din copilarie sau de pe vremea scolii primare, unde ne temeam sa ne spunem parerile pentru ca eram aia mici si nu stiam nimic. Asa ziceau ei, ca sa ascultam de cei mai mari, ca stiu mai bine. De cele mai multe ori, sustinerea unei pareri era asociata cu impertinenta.
Si ma refer la invatatori sau profesori, care inca au semnele scolii comuniste adanc scrise in ADN, pentru ca ei intotdeauna au dreptate, ei nu trebuiesc contrazisi niciodata si nimeni nu trebuie sa le abata atentia de la liniaritatea lectiei. Cel putin generatia de profi scolita inainte de ’90 asa actiona. Erau cei care te plesneau de-ti sareau mucii pe pereti, iti trageau cu ce apucau in cap si aveau grija sa te reduca la tacere. Imediat cum incercai sa il contrazici sau ridicai un semn de intrebare, deveneai un elev problema.
Poate asta e cauza pentru care noi nu suntem in stare sa protestam cand nu suntem de acord cu deciziile guvernantilior, de asta e nevoie sa vina straini care sa ne arate cum sa mergem inainte si d-asta ne complacem in aceeasi situatie de foarta multa vreme. Pentru ca nu stim.

6

One Response

  1. Lav
    May 11, 2011

Write a response